Tudor Gheorghe - Niciodata toamna... (versuri: Tudor Arghezi)
Asculta mai multe audio diverse
miercuri, 5 ianuarie 2011
CONVERSIUNEA METAFORICĂ LA TUDOR ARGHEZI
Cu mult timp în urma, într-un scurt articol, era semnalat un procedeu stilistic folosit de Tudor Arghezi si anume, dislocarea constructiilor de tipul verb+substantiv folosit adverbial (cu sens circumstantial). Cum 14314m1211o aici ne propunem câteva observatii asupra metaforei create princonversiunea substantivului în constructiile de tipul amintit mai sus, referirea la ambii termeni ai metaforei (cel metaforizat si cel metaforic) se impune de la sine. Prin urmare structura –tip a constructiei devine substantiv+verb+substantiv cu valoare adverbiala. Au fost remarcate câteva caracteristici ale acestor constructii cu implicatii directe în cele ce urmeaza, si anume: coeziunea semantico-sintactica, marea lor expresivitate (întreaga constructie fiind o metafora cu sens superlativ) si, ca urmare, folosirea lor în limbaje puternic marcate de afectivitate (limbajul popular si cel al literaturii beletristice).
Din constructiile cunoscute, relevate pâna acum (înregistrate în dictionare si în cercetarile referitoare la conversia substantivului) se constata ca atât termenul metaforizat, cât si cel metaforic sunt selectati dintr-un domeniu semantic foarte concret numai ca primul este de obicei animat, iar al doilea totdeauna inanimat. Metafora se creeaza deci pe baza unor asocieri ale sensurilor lor denotative. De remarcat ca sensul denotativ al termenului metaforic se caracterizeaza prin semne specifice pregnante, cu o puternica forta de individualizare. Ele indica forma (covrig, ghem), cantitatea (gramada, puzderie), viteza de deplasare (glont, sageata) s.a. Numarul termenilor metaforici este de fapt foarte limitat. El se mareste într-o oarecare masura numai daca luam în considerare si sinonimele populare si regionale, deci si metaforele formate prin derivare metaforica, mai precis prin derivare sinonimica de tipul a sta (sau a se strânge) ciopor, ciotca, roi, stol etc. verbul este de obicei un verb de miscare, ca:
a cadea, a curge, a se duce, a pleca, a se certa, a adormi, a privi, a tunde s.a.
Aceasta constructie, ea însasi cu valoare superlativa, este supusa în scrisul lui Arghezi unor inovatii menite sa-i mareasca expresivitatea. Prin elipsa verbului ea devine si mai concisa, si prin aceasta mai expresiva.
Procedeul apare, sporadic, si la alti scriitori, ca Delavrancea (si glont la târg. v.v. 137), Zaharia Stancu (A plecat baiatul,cu fluierul…Dupa el, turma,noi. s.170 ) sau, în perioada actuala, Marin Sorescu (Femeile gramada pe Mitruta în car. L.L.IV.116). La Arghezi, elipsa verbului este un procedeu frecvent. Iata câteva cazuri în care este elidat verbul a sta:
„Francul azvârlit…îl asteapta hotii roata, Sa cada…” (S.I.,222);
„Într-o zi din an,
Nu stiu la ce ceas
Ghem, ca pe divan,
El cânta pe nas.” (S.II., 138)
„Astfel, puiandrul mamii, din poala, cocolos,… ” (S.V.,117)
„Urlând îmbulzeala gramada, la zabrea” (S.V.,22)
Vorbind despre verb, se cuvine relevat faptul ca am înregistrat si câteva verbe nefolosite în constructiile cunoscute pâna acum. Amintim aici pe:
v a calari în calarind vârtej s-a dus (S.II.,205);
v a se cerne în cenusa visarilor noastre se cerne gramezi peste noi. (S.I., 31);
v a doborî în sa te dobor din cer gramada (S.I.,62);
v a se pierde în pierzându-se cenuse în zarea aramie (S.I. 242)
v a se roti în Lastunii se-ntorc sa ma vada …
Rotindu-se stol (S. III, 274)
Substantivul devenit adverb modal are, majoritatea constructiilor, forma de singular nearticulat. Rar, si numai anumite cuvinte, sunt (sau pot fi) folosite si cu forma de plural, fireste tot nearticulat. Cazul lui siroi – siroaie în a curge siroi (sau siroaie) este cel mai cunoscut. S-ar mai putea adauga roi – roiuri, în Veni-vor, roiuri, altii dupa tine, la Vlahuta.
La Arghezi apar cu forma de plural alte substantive:
v gramezi în cenusa … se cerne gramezi,
v ciucuri în Peste casa o broboada
A cazut ciucuri, gramada (S. II, 53)
În acest ultim caz substantivul la plural sugereaza forma broboadei din care nu se mai vad decât ciucurii. El este urmat de altul, la singular, gramada, menit sa sublinieze , cum apar ciucurii” care se mai vad în broboada. În alta parte se repeta acelasi substantiv.
,,Casa noastra ca o moara,
Face zeama de secara
si tarâte de zapada,
Valvârtej, gramezi – gramada” (S. III, 59)
si aici este aceeasi relatie de explicitare (de tip apozitiv) a apartenentei pe care o dobândeste forma. Expresivitatea rezulta din repetitie si nu poate fi ignorat sensul de ,, mult” asociat cu cel de ,, unul peste altul”.
Dar ceea ce foloseste poetul cu precadere este posibilitatea derivarii metaforice prin atragerea altor termeni în constructia tip. În mod obisnuit se spune ca ceva ars se face scrum, iar ideea de disparitie si împrastiere este redata prin expresiile a se face praf (sau pulbere) sau praf si pulbere. În versurile argheziene cele doua expresii se contopesc în metafora se pierde în cenusa:
Un vultur se aprinse în vazduh ca o faclie
si trase-n bolti beteala de flacari învârtita,
Pierzându-se cenuse. (S. I, 242)
Aici si verbul a se pierde, fata de a arde sau a se face este mult mai expresiv (vezi si sensul ,,a se risipi”, ,, a se irosi”, precum si expresia a i se pierde urma, care are în unele contexte si sensul de ,,a disparea”)
Daca cenusa face parte din sfera semantica a traditionalelor scrum, praf, pulbere, iar metafora creata are calitatea de a fi mai expresiva, în alte situatii, acceptând ca reprezentative informatiile lexicografice de care dispunem, s-ar parea ca Arghezi foloseste termeni cu totul noi, nemaifolositi pâna la el în asemenea constructii. Pentru redarea vitezei de deplasare se foloseste de obicei constructia a trece glont (sau sageata). Scriitorii au mai spus si vine goana (Blaga, P 48) sau venea naluca, (Sadoveanu, O. I, 65), de exemplu. Comparatia cunoscuta apare si la Arghezi (Ca glontul m-as repezi deodata. S.V. 161), dar viteza mare de deplasare este redata, în proza, prin comparatie cu viteza razei de lumina:
si zbor acum repede ca raza. (S. VI, 182)
Aceasta din urma devine în versuri sa treaca raza:
,, Eu sunt acel pe care l-am visat,
L-am cautat si-am vrut sa-l nascocesc,
Ca prin gunoiul meu cel omenesc
Sa treaca raza, ager si curat.” (S. I, 143)
si aici raza sugereaza viteza de deplasare, prin alaturarea de verbul a trece si prin determinantul ager, dar ideea principala este aceea de ,, puritate”, înmanunchere a calitatilor morale. Contextul ne impune aceasta dubla descifrare a semnificatiei(,,iuteala” si ,, puritate”) atât prin opozitia creata cu ,,gunoiul meu cel omenesc” cât si prin determinantul curat. Termenul raza formeaza el însusi o metafora. Procedeul nu este singular în poezia lui Arghezi. Am selectat din Spuza fierbinte:
,,Limba mi-i ca piatra de ascutit coasa.
S-au lasat pe mine paretii, bîrnele, si toata casa
Se strînge cosciug.” (S. II, 232)
Nici aici nu se realizeaza o simpla comparatie si, în nici un caz, cu sensul concret, de nominativ al lui cosciug. Metafora din se strînge cosciug nu este de acelasi tip cuse strânge gluga (S.II, 116) sau se strânge ghem de exemplu, în care importanta este forma obiectului. Sensul lui cosciug se abstractizeaza, cuvântul devenind simbol al ,,mortii spirituale”.
si un exemplu din poezia Urare:
,,Buna paza,
Scaparata dintr-o stea,
Preacurata-i alba raza
Casei candela sa-i stea” (S. II, 26)
Încarcatura semantica pe care o dobândeste aici cuvântul candela este aceea de ,, paza a puritatii morale”, ceea ce trimite la acelasi registru abstract ca si metafora cosciug ,,moarte spirituala”
Se cuvine sa remarcam, în constructia metaforelor amintite mai sus, ca termenul metaforizat apartine sferei semantice a obiectelor fizice concrete, iar conversiunea metaforica se aplica tot concretului fizic, pe care îl transforma în simbol al unor idei abstracte: ,,puritate”, ,,moarte spirituala”, ,,aparator al valorilor morale”.
Se poate considera ca folosirea acestei constructii, preluata din limbajul popular, constituie o particularitate a stilului arghezian atât prin frecventa ei în versuri (mult mai putin în proza), cât si prin amplificarea modelului sintactic (îmbinarile de tip apozitiv) si, mai ales, prin atragerea altor termeni în structura ei.
duminică, 5 decembrie 2010
Autorul Saptamanii: Mihai Eminescu
Mihai Eminescu (născut ca Mihail Eminovici) (n. 15 ianuarie 1850, Botoșani sau Ipotești - d. 15 iunie 1889, București) a fost un poet, prozator șijurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.[1] Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII și XIX, poetul și-a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism târziu. Eminescu a fost activ în societatea literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.[2] A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902.[3] Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie1948) membru al Academiei Române.
Biografie
Data și locul nașterii
Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși și-a trecut data nașterii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuțiunde a studiat Eminescu este trecută data de 14 decembrie 1849. Totuși, Titu Maiorescu, în lucrarea Eminescu și poeziile lui (1889) citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu și preia concluzia acestuia privind data și locul nașterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoșani. Această dată rezultă din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună. Data nașterii este confirmată de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă susține că locul nașterii trebuie considerat satul Ipotești.[4]
Familia Eminescu
Mihai Eminescu este al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordulMoldovei, și al Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești. Familia cobora pe linie paternă din Transilvania de unde emigrează în Bucovina din cauza exploatării iobăgești, obligațiilor militare și a persecuțiilor religioase.[necesită citare] Bunicii săi, Vasile și Ioana, trăiesc în Călineștii lui Cuparencu, nu departe de Suceava, comuna întemeiată de emigranții transilvăneni. Mor din cauza epidemiei de holeră din 1844, și poetul, născut mult mai târziu, nu-i cunoaște și nu-i evocă în scrierile sale. Gheorghe, primul băiat al lui Vasile, tatăl poetului, trece din Bucovina în Moldova și îndeplinește funcția de administrator de moșie. Este ridicat la rangul de căminar și își întemeiază gospodăria sa la Ipotești, în Ținutul Botoșanilor.
Primul născut, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de tuberculoză și moare alienat în 1874. Niculae, născut în 1843, va contracta o boala venerică și se va sinucide în Ipotești, în 1884. Iorgu, (n. 1844) studiază la Academia Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se naște în 1845, dar moare în copilărie. Ilie, n. 1846 a fost tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria, n. 1848 sau 1849 trăiește doar șapte ani și jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906), a fost căsătorită de două ori, locuiește în Ipotești și are doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. Mihai a fost cel de-al șaptelea fiu. După el s-a născut în jur de 1854 Harieta, sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. Matei, n. 1856, este singurul care a lăsat urmași direcți. A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.
O posibilă explicație este că în secolul al XIX-lea speranța de viață nu depășea 40 de ani, epidemiile de tifos, tuberculoză, hepatită erau frecvente, iar pentru sifilis nu exista vreun tratament, boala fiind incurabilă până la inventarea penicilinei.
Copilăria
Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi).
Între 1858 și 1866, a urmat cu intermitențe școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) laCernăuți. Frecventează aici și clasa a IV-a în anul scolar 1859/1860. Nu cunoaștem unde face primele două clase primare, probabil într-un pension particular. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici. Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură. Nu s-a simțit legat, afectiv, de învățătorii săi și nu-i evocă în scrierile sale. A urmat clasa a III-a la „Nationale Hauptschule“ din Cernăuți, fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de gimnaziu.
Între 1860 și 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu german din Cernăuți înființat în 1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul habsburgic în 1775. Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă și marea severitate în procesul de învățământ. Profesorii se recrutau, cu precădere, din Austria, întocmesc studii și colaborează la publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română, destul de târziu, după 1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte. Frecventează cursurile la Ober Gymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la învățătură. Nu are notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație populară și autor de studii de ținută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.
În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.
În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerul Învățământului din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.
La 5 martie 1865, Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.
Debut
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură,Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl convinge să-și schimbe numele în Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.
Sufleor și copist
Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București. De fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a realităților românești, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este, respectând documentele epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un imbold romantic al adolescenței», a fost - în fond - încheierea sublimă a unei lecții pentru toată viața: ideea unității naționale și a culturii române aplicată programatic și sistematic, cu strategie și tactică, după toate normele și canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula AS nr. 367)
A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit Bucovina și s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și reîncepe studiile. În perioada 27 - 28 august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul și a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui N. Densușianu. De aici a trecut munții și a ajuns la București.
În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formația lui Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național, unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să publice înFamilia; a scris poezii, drame (Mira), fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de H. Th. Rötscher).
Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forțe teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii, aceasta trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și alte orașe bănățene. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la Eminescu poeziile La o artistă și Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august și 19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în București, Eminescu a făcut cunoștință cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară și copist al Teatrului Național. În 29 septembrie, Eminescu semnează contractul legal în această calitate. Obține de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice - Dezvoltată științific și în legătura ei organică de profesorul dr. Heinrich Theodor Rotscher (după ediția a II-a). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe și proiectul său de roman Geniu pustiu.
Student la Viena și Berlin
Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți). Activează în rândul societății studențești (printre altele, participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale "bolii".
Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.
La 1 aprilie 1869, a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor privitoare la istoria și literatura patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vară se întâlnește întâmplător în Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia legăturile cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți. Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție regulată pentru a urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toți colegii lui de la Cernăuți. În 2 octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți studenți români din Transilvania și din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj. S-a înscris în cele două societăți studențești existente, care apoi s-au contopit într-una singură - România jună. A început să crească numărul scrisorilor și telegramelor către părinți pentru trimiterea banilor de întreținere.
Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă1869-1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871-1872, când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universității. Îl preocupau și unele probleme cu care avea să iasă în publicistică.
Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată de poet în sânul societății Junimea din Iași, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iași.
La 6 august 1871, i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relații privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanți activi la serbare, s-au remarcat pictorulEpaminonda Bucevski și compozitorul Ciprian Porumbescu.
În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România jună, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzați că sunt atașați ideilor Junimii din Iași. În studiul său despre Direcția nouă, Titu Maiorescu evidențiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipărește cu începere din acest an în Convorbiri literare. La 16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Șerban, care se afla în țară, i-a scris necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“. Din această cauză, intenționează să se mute la o altă universitate, în provincie.
1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a aceluiași an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată și de știrile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de lipsa unui pardesiu.
În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară. În 18 decembrie s-a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din Botoșani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care și le notase să le urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei și dreptului.
În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru semestrul de iarnă.
În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între Maiorescu și Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență doctoratul în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iași. Ministrul Învățământului i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru statul român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărășia lui Ioan Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.
Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a fost numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a predat acum lecții de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. În 19 septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului agenției diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat această sarcină și de ce a luat drumul către țară. În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoștință prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca așa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia. În 10 octombrie, Șerban, fratele poetului, care dăduse semne de o alienație mintală, s-a internat în spital prin intervenția agenției române din Berlin.
S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor. În 28 noiembrie, agenția din Berlin a anunțat moartea lui Șerban, fratele poetului.
Reîntoarcerea în țară. Rătăciri
În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu manuscrise și cărți vechi românești. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector și redactor al părții neoficiale la ziarul local Curierul de lași, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate ședințeleJunimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum la București, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.
În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a înaintat o listă bogată de tipărituri și manuscrise vechi pentru achiziționare, iar în 14 martie, în cadrul prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferința pe care a tipărit-o în Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influența austriacă asupra românilor din principate.
În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice alcătuită de Ion Creangă și alții. În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013. În 15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a propus funcția de revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său către Ministerul Învățământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte și cărți „sustrase“. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iași.
În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat biblioteca lui D. Petrino, autorul broșurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere critică. Tot în această vreme a fost înlocuit și la școală, din cauza grevei declarate de elevii unor clase. În 10 august a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferințelor cu învățătorii din județul Iași. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la Școala nr. 2 din Păcurari, Iași. În 15 august s-a stins din viată la Ipotești, mama poetului, Raluca Eminovici.
În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor din județul Vaslui, iar în 17 decembrie, judecătorul de instrucție în cazul raportului înaintat la Parchet de către D. Petrino, a declarat că „nu este loc de urmare“. În 20 septembrie 1877, i-a comunicat lui Slavici că se simte din ce în ce mai singur, iar în 12 octombrie a precizat, către același, că Iașii i-au devenit „nesuferiți“. În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacția ziarului Timpul, Eminescu a părăsit Iașii și a venit la București, unde s-a dedicat gazetăriei.
În 6 august 1879, a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la București și l-a rugat să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie nerealizabile.
Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru și că este bolnav trupește, dar mai mult sufletește. Din partea familiei a primit numai imputări, în special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziție să-l felicite măcar pe Matei, care-i trimisese invitație de nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. A renunțat la căsătoria proiectată cu Veronica Micle.
S-a reîntors în țară, trăind la Iași între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iași. A continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie și l-a introdus la Junimea. Situația lui materială era nesigură; a avut necazuri în familie (i-au murit mai mulți frați, i-a murit și mama). S-a îndrăgostit de Veronica Micle.
În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef (în 1880) la ziarul Timpul. A desfășurat o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul, etc.).
Boala
Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe rânduri „Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în ședințeleJunimii de la Titu Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este flancat de un director și un comitet redacțional care urmau să-i tempereze avântul său polemic. Reorganizarea redacției este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu. În13 septembrie, în absența poetului, probabil, se citesc „iarăși vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.
În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se citește la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană. La București, în 23 iunie, pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de depresie, iar la 28 iunie, "boala" a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de psihoză maniaco-depresivă, nicidecum ceva incurabil.
Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului (locotenentul), care au cerut relații asupra bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, au fost adăugate contribuției amicilor pentru plecarea lui Eminescu. Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie și internat în sanatoriul de la Ober-Dobling, fiind însoțit pe drum de un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.
În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C. Popazu, din Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipotești, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să se întoarcă în țară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință. Doctorul Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26 februarieEminescu a plecat în călătoria recomandată, însoțit de Chibici.
În 7 martie la Ipotești, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împușcare. Eminescu a sosit la București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici. A plecat în 7 aprilie la Iași, cu același însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost internat în spitalul Sf. Spiridon. În luna decembrie a primit vizita lui Vlahuță, care l-a gasit in deplinatate putere creatoare, si chiar binedispus.
În perioada iulie - august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iași. Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii.
În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri șterse: a scris statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților împrumutate și pentru convocarea comisiei bibliotecii. În 15 martie, Albumul literar al societății studenților universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nțelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la bibliotecă și, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mânăstirea Neamț.
În primăvara lui 1887, Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost internat în spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iași s-au organizat comitete de ajutorare, care au lansat liste de subscripție publică pentru întreținerea și îngrijirea poetului. În 13 iulie a mers la Iași pentru un consult medical. Aceștia au recomandat trimiterea pacientului la Viena și Hall, iar în 15 iulieEminescu a plecat înspre destinațiile recomandate, însoțit de doctorandul Grigore Focșa. În 1 septembrie s-a întors de la Hall la Botoșani, unde a stat sub îngrijirea doctorului Iszak și a sorei sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraților Vlădicescu, cunoscuți poetului, a dat în luna decembrie la Botoșani, un spectacol în beneficiul bolnavului.
Eminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat în manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrală din Iași. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită biblioteca și manuscrisele rămase la București. Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaților o petiție din partea unui număr de cetățeni din toate părțile țării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie viageră. Propunerea a fost susținută și de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei. Veronica Micle a venit la Botoșani și l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la București. În 15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la București. Aici a avut un modest început de activitate literară. În 23 noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susținut de Nicolae Ganeca raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.
Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”. [5] În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistența judiciară a bolnavului.
În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu din strada Plantelor, București. Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri: Eminescu nu mai este. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu. Sicriul a fost dus pe umeri de elevi de la Școala normală de institutori din București.
Despre moartea poetului, G. Călinescu a scris:
„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.[6]”Tudor Vianu a spus: "fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci"
Cauza exactă a morții sale rămâne însă învăluită în mister, existând suspiciunea că ar fi murit ucis. [7]
Profilul psihologic
Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care după moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie și Două note. După părerea lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea un temperament de o excesivă neegalitate”[8]. Viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între atitudini introvertite și extravertite.[9]
„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul întregii vieți dar mai ales după tragicul moment al declanșării bolii sale, s-a ocupat de poezia sa în două dintre articolele sale, Direcția nouă în poezia și proza românească(1872), în care va analiza doar cîteva poezii publicate în revista Convorbiri literare pînă în momentul tipăririi articolului, este vorba despre Venere și Madonă, Mortua Est, și Epigonii și va reveni ulterior după moartea poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în studiul Eminescu și poeziile sale, publicat la scurtă vreme după moartea sa prematură. Dar poate documentul cel mai uman, cel mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite în perioada în care poetul se îngrijea de sănătate, în străinătate, într-un sanatoriu din Viena, asigurîndu-l că volumul său de Poesii, editat de Socec în ediție princeps în 1883, se bucură de o bună recepție, fiind citit atît de locuitorii mahalalei Tirchileștilor cît și de doamnele de la Curtea Reginei Carmen Sylva, o altă admiratoare declarată a poetului, cea care a intervenit pe lîngă regele Carol I pentru a-i fi acordată distincția "Bene merenti", refuzată totuși de poet din motive politice. În portretul pe care i l-a făcut poetului în studiul Eminescu și poeziile sale(1889), Titu Maiorescuaccentuează trăsăturile introvertite ale lui Eminescu, care de altfel erau dominante. Maiorescu a promovat imaginea unui visător rupt de realitate, care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă”[10].
„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa cum își amintește Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența unor impulsuri inconștiente nestăpânite. Viața lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate din avânturi alimentate de visuri și crize datorate impactului cu realitatea. Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până la săptămâni sau luni, în funcție de importanța întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai lungă durată când erau legate de evenimentele care i-au marcat viața în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica, activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de la Timpul. Dăm ca exemplu caracteristic acestor crize felul în care descrie el însuși accesele sale de gelozie.[11]
„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.”Ioan Slavici, un alt mare scriitor junimist, descoperit tot de Mihai Eminescu la Viena, a evocat în cîteva texte cu caracter memorialistic atît amintirile din perioada prieteniei lor vieneze, cît și sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la propunerea societății "României june", din care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor la Universitatea din Viena.
Activitatea literară
Pentru detalii, vezi: Opera poetică a lui Mihai Eminescu.
Activitatea de jurnalist politic
Pentru detalii, vezi: Eminescu jurnalist politic.
Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, nevoit să o practice din cauza schimbărilor prilejuite de căderea guvernului conservator. Până atunci el fusese revizor școlar în județeleIași și Vaslui, funcție obținută cu sprijinul ministrului conservator al învățământului, Titu Maiorescu. Imediat după preluarea conducerii ministerului de către liberalul Chițu, Eminescu a fost demis din funcția de revizor școlar și a lucrat ca redactor la Curierul de Iași, publicație aflată atunci în proprietatea unui grup de junimiști. La inițiativa lui Maiorescu și Slavici, Eminescu a fost angajat în octombrie1877 ca redactor la cotidianul Timpul, organul oficial al conservatorilor, unde a rămas în următorii șase ani.
Deși a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe o meserie oarecare din care să-și câștige pur și simplu existența. Articolele pe care le scria au constituit o ocazie de a face cititorilor educație politică, așa cum își propusese.
„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România și dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata și deplina înțelegere a instituțiilor noastre de azi ne trebuie o generațiune ce-avem de-a o crește de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ține ca la el însuși.[12]”Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naționalității și întărirea statului național:
„ … toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a nației trebuie să rezulte înainte de toate din suprema lege a conservării naționalității și a țării, cu orice mijloc și pe orice cale, chiar dacă și mijlocul și calea n-ar fi conforme cu civilizația și umanitarismul care azi formează masca și pretextul sub care apusul se luptă cu toate civilizațiile rămase îndărăt sau eterogene.” [13]”De aceea o politică eficientă putea fi realizată numai ținând seamă „de calitățile și defectele rasei noastre, de predispozițiile ei psihologice”. Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea să constrângă cetățenii de altă etnie să devină români sau să-i excludă din viața publică. Ceea ce își dorea era ca interesul național să fie dominant, nu exclusiv. „Dar ceea ce credem, întemeiați pe vorbele bătrânuluiMatei Basarab e că țara este, în linia întâia, elemental național și că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determine soarta și caracterul acestui stat.” [14]
Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independență, a proclamării independenței, a satisfacerii condițiilor impuse de Congresul de la Berlin pentru recunoașterea independenței șiproclamarea regatului. Pe lângă aceste mari evenimente politice și sociale el s-a ocupat în articolele sale de toate problemele societății românești din acea vreme: răscumpărarea căilor ferate, noua constituție și legea electorală, bugetul, înființarea Băncii Naționale, dările, inamovibilitatea magistraților, politica externă, etc. Majoritatea articolelor scrise de Eminescu fac parte dintr-o polemică continuă dusă cu ziarele liberale și în principal cu Românul condus de C.A. Rosetti, liberalii aflându-se atunci la guvernare.
Opere antume
| Opera | Anul apariției | Observații |
|---|---|---|
| Din 1870 | ||
| Venere și Madonă | 15 aprilie 1870, „Convorbiri literare“ | |
| Mortua est! | 1 martie 1871, „Convorbiri literare“ | |
| Noaptea... | 15 iunie 1871, „Convorbiri literare“ | |
| Floare albastră | 1 aprilie 1873, „Convorbiri literare“ | |
| Melancolie | 1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“ | |
| Crăiasa din povești | 1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“ | |
| Lacul | 1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“ | |
| Dorința | 1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“ | |
| Povestea codrului | martie 1878, „Convorbiri literare“ | |
| Singurătate | martie 1878, „Convorbiri literare“ | |
| Departe sunt de tine... | martie 1878, „Convorbiri literare“ | A apărut fără titlu |
| Pajul Cupidon | 1 februarie 1879, „Convorbiri literare“ | |
| O, rămâi | 1 februarie 1879, „Convorbiri literare“ | |
| De câte ori, iubito... | septembrie 1879, „Convorbiri literare“ | |
| Atât de fragedã... | septembrie 1879, „Convorbiri literare“. | |
| Afară-i toamnã... | octombrie 1879, „Convorbiri literare“ | |
| Sunt ani la mijloc... | octombrie 1879, „Convorbiri literare“ | |
| Când însuși glasul... | octombrie 1879, „Convorbiri literare“ | |
| Freamăt de codru | octombrie 1879, „Convorbiri literare“ | |
| Revedere | octombrie 1879, „Convorbiri literare“ | |
| Despărțire | octombrie 1879, „Convorbiri literare“ | |
| Din 1880 | ||
| O, mamă... | 1 aprilie 1880, „Convorbiri literare“ | |
| Scrisoarea I | 1 februarie 1881, „Convorbiri literare“ | |
| Scrisoarea II | 1 aprilie 1881, „Convorbiri literare“ | |
| Scrisoarea III | 1 mai 1881, „Convorbiri literare“ | |
| Scrisoarea IV | 1 septembrie 1881, „Convorbiri literare“ | |
| Luceafãrul | aprilie 1883, „Almanahul Societății Academice România jună“ | |
| S-a dus amorul... | 24 aprilie/6 mai 1883, „Familia“ Nr. 18 | |
| Când amintirile... | 15/25 mai 1883, „Familia“ Nr. 20 | |
| Adio | 5/17 iunie 1883, „Familia“ Nr. 33 | |
| Doină | 1 iulie 1883, „Convorbiri literare“ | |
| Pe lângă plopii fără soț... | 28 august/9 septembrie 1883, „Familia“ Nr. 35 | |
| Și dacă... | 13/25 noiembrie 1883, „Familia“ Nr. 46 | |
| Criticilor mei | 1883/84 | Poeziile au fost scrise începând cu anul 1876. |
| Mai am un singur dor | 1883/84, | |
| Somnoroase păsărele... | 1883/84, | |
| Veneția | 1883/84, | |
| Iubind în taină... | 1883/84, | |
| Trecut-au anii... | 1883/84, | |
| Din Noaptea... | 12/24 februarie 1884, „Familia“ Nr. 7 | |
| Sara pe deal | 1 iulie 1885, „Convorbiri literare“ | |
| Scrisoarea V - Dalila | 1 ianuarie 1886, „Epoca“ | |
| Nu mă înțelegi | 15 martie 1886, „Album literar“ al Asociației studențești Unirea | |
| La steaua | 25 octombrie 1886, „România liberă“ | |
| De ce nu-mi vii | februarie 1887, „Convorbiri literare“ | |
| Kamadeva | 1 iulie 1887, „Convorbiri literare“ | |
| Oricâte stele... | 1 februarie 1890, „Convorbiri literare“ | |
| Albumul | iulie 1892, „Convorbiri literare“ | |
Mihai Eminescu în conștiința publică
În muzică
Teatru și film
Geniu sublim (Eminescu), scenariu de film, scris in 1966 de scriitorul Cristian Petru Bălan și achiziționat oficial de Centrul Cinematografic București, secția scenarii film, în 1967. După emigrarea autorului în America, scenariul a fost publicat în 1996, la editura Western Publishing din Chicago, câteva exemplare existând și în România (Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Universității din București ș.a.).
Publicistică
Portrete
În urma lui Mihai Eminescu au rămas patru portrete fotografice. Primul, realizat la Viena în 1869, cel mai cunoscut și pe baza căruia s-a construit și mitul geniului, se pare că e un portret neretușat al unui fotograf austriac. Mai sunt alte trei portrete retușate, unul din 1878, realizat de Frantz Dushek la București, unul din 1884-1885, realizat de Nestor Heck la Iași, altul cu Eminescu , de Jean Bielig, realizat in 1887, și după acesta s-a făcut o litografie de către Th. Mayerhofer. Se pare că pe acesta din urmă l-a rupt Titu Maiorescu atunci când i-a fost arătat.[15]
 |  |  |  |
Fragmente audio
|
| ||||||||||||
|
| ||||||||||||
Note
- ^ Mihai Eminescu - accesat 11.01.09
- ^ Mircea Mâciu dr., Nicolae C. Nicolescu, Valeriu Șuteu dr., Mic dicționar enciclopedic, Ed. Stiințifică și enciclopedică, București, 1986
- ^ Biblioteca Academiei - Program de accesare digitala a manuscriselor - Mihai Eminescu - accesat 11.01.09
- ^ Titu Maiorescu, Eminescu și poeziile lui (1889) (secțiunea „Notă asupra zilei și locului nașterii lui Eminescu”)
- ^ Eminescu și Teleormanul
- ^ G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu (1932)
- ^ Adevărul despre Eminescu – la 120 de ani de la ucidere
- ^ I.L. Caragiale, În Nirvana, în Ei l-au văzut pe Eminescu, Antologie de texte de Cristina Crăciun și Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989, pag. 148
- ^ I.L. Caragiale,În Nirvana, în Ei l-au văzut pe Eminescu, Antologie de texte de Cristina Crăciun și Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989 pag. 147
- ^ Titu Maiorescu, Critice, vol. II, Editura pentru literatură, București, 1967, pag. 333
- ^ Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle, Editura POLIROM, 2000 pag. 157
- ^ G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, Editura Minerva, Biblioteca pentru toți, București, 1985, vol. III, p. 44.
- ^ M. Eminescu, Opere, vol. X, Ed. Academiei, București, 1989, p. 301.
- ^ M. Eminescu, Opere, vol. XIII, Ed. Academiei, București, 1985, p. 40.
- ^ George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, 1945
Biografii
- George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, 1945
- Crețu, Ion, Mihail Eminescu (biografie documentară), Editura pentru Literatură, București,1968
- Dumitru Murărașu, Mihai Eminescu-viața și opera, Editura Eminescu,1983
Monografii, studii critice, istorii literare. Între 1800-1947
- Titu Maiorescu, Critice, 1892
- Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu, 1930
- G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, 1932
- G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, IV volume, 1934-1936
- D. Caracostea, Arta cuvântului la Eminescu, 1936
- G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
- T. Arghezi, Eminescu, 1943
- D. Caracostea, Creativitatea eminesciană, 1943
- E.Lovinescu, Eminesciana
Monografii, studii critice, istorii literare. Între 1947-2007. Opere selective
- Gheorghe Bulgăr, Momentul Eminescu în evoluția limbii române literare, Editura Minerva, 1971
- Dumitru Caracostea, Creativitatea eminesciană, Editura Fundațiilor Regale, 1943
- G.Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I-V, Editura Fundațiilor Regale, 1934-1936 și reed, Editura Minerva
- Matei Călinescu, Titanul și geniul în poezia lui Eminescu, E.P.L., 1964
- Rosa del Conte, Mihai Eminescu o dell Assoluto, 1962
- Petru Creția, Testamentul unui eminescolog, Humanitas, 1998
- Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu, 1963
- Zoe Dumitrescu Bușulenga, Eminescu, cultură și creație
- Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu și romantismul german
- Alain Guillermou, La Génèse intérieure des poésies d Eminescu, Paris, Didier, 1963
- Constantin Noica, Introducere la miracolul eminescian, Editura Humanitas, 2003
- Edgar Papu, Poezia lui Eminescu, Editura Minerva, 1971
- Ioana Em. Petrescu, Eminescu.Modele cosmologice și viziune poetică, Editura Minerva, 1972
- Eugen Simion, Proza lui Eminescu, 1964
- Eugen Todoran, Eminescu, Editura Minerva, 1972
- Tudor Vianu, Studii de literatură, 1965
- Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu, Editura Cartea Românească, 1930 și reed.
- Ion Negoițescu, Poezia lui Eminescu, 1967
- Dicționarul limbii poetice a lui Eminescu,coord. Tudor Vianu, Editura Academiei, București, 1968
Legături externe
- de Literatură despre Mihai Eminescu în catalogul Bibliotecii Naționale a Germaniei
- Memorialul Ipotești - Centrul Național de Studii "Mihai Eminescu"
- Premiul Național de Poezie "Mihai Eminescu"
- Direcția județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Botoșani
Poezii și biografie
- ICI.ro: Biografie
- Formula AS - Călătoria lui Eminescu în Transilvania
- Site elaborat special de Fundatia Culturala Libra si ITC, cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii.
Jurnalistul
Teoria conspirației
- Asociația Civic Media - Dosarul Eminescu
- Eminescu a fost victimă politică - interviu cu Nicolae Georgescu (eminescolog), în Jurnalul Național
Eminescu - un om singular
Craterul Eminescu
- 2008: Craterul Mihai Eminescu de pe planeta Mercur
Sursa: Wikipedia
Abonați-vă la:
Postări (Atom)