Cu mult timp în urma, într-un scurt articol, era semnalat un procedeu stilistic folosit de Tudor Arghezi si anume, dislocarea constructiilor de tipul verb+substantiv folosit adverbial (cu sens circumstantial). Cum 14314m1211o aici ne propunem câteva observatii asupra metaforei create princonversiunea substantivului în constructiile de tipul amintit mai sus, referirea la ambii termeni ai metaforei (cel metaforizat si cel metaforic) se impune de la sine. Prin urmare structura –tip a constructiei devine substantiv+verb+substantiv cu valoare adverbiala. Au fost remarcate câteva caracteristici ale acestor constructii cu implicatii directe în cele ce urmeaza, si anume: coeziunea semantico-sintactica, marea lor expresivitate (întreaga constructie fiind o metafora cu sens superlativ) si, ca urmare, folosirea lor în limbaje puternic marcate de afectivitate (limbajul popular si cel al literaturii beletristice).
Din constructiile cunoscute, relevate pâna acum (înregistrate în dictionare si în cercetarile referitoare la conversia substantivului) se constata ca atât termenul metaforizat, cât si cel metaforic sunt selectati dintr-un domeniu semantic foarte concret numai ca primul este de obicei animat, iar al doilea totdeauna inanimat. Metafora se creeaza deci pe baza unor asocieri ale sensurilor lor denotative. De remarcat ca sensul denotativ al termenului metaforic se caracterizeaza prin semne specifice pregnante, cu o puternica forta de individualizare. Ele indica forma (covrig, ghem), cantitatea (gramada, puzderie), viteza de deplasare (glont, sageata) s.a. Numarul termenilor metaforici este de fapt foarte limitat. El se mareste într-o oarecare masura numai daca luam în considerare si sinonimele populare si regionale, deci si metaforele formate prin derivare metaforica, mai precis prin derivare sinonimica de tipul a sta (sau a se strânge) ciopor, ciotca, roi, stol etc. verbul este de obicei un verb de miscare, ca:
a cadea, a curge, a se duce, a pleca, a se certa, a adormi, a privi, a tunde s.a.
Aceasta constructie, ea însasi cu valoare superlativa, este supusa în scrisul lui Arghezi unor inovatii menite sa-i mareasca expresivitatea. Prin elipsa verbului ea devine si mai concisa, si prin aceasta mai expresiva.
Procedeul apare, sporadic, si la alti scriitori, ca Delavrancea (si glont la târg. v.v. 137), Zaharia Stancu (A plecat baiatul,cu fluierul…Dupa el, turma,noi. s.170 ) sau, în perioada actuala, Marin Sorescu (Femeile gramada pe Mitruta în car. L.L.IV.116). La Arghezi, elipsa verbului este un procedeu frecvent. Iata câteva cazuri în care este elidat verbul a sta:
„Francul azvârlit…îl asteapta hotii roata, Sa cada…” (S.I.,222);
„Într-o zi din an,
Nu stiu la ce ceas
Ghem, ca pe divan,
El cânta pe nas.” (S.II., 138)
„Astfel, puiandrul mamii, din poala, cocolos,… ” (S.V.,117)
„Urlând îmbulzeala gramada, la zabrea” (S.V.,22)
Vorbind despre verb, se cuvine relevat faptul ca am înregistrat si câteva verbe nefolosite în constructiile cunoscute pâna acum. Amintim aici pe:
v a calari în calarind vârtej s-a dus (S.II.,205);
v a se cerne în cenusa visarilor noastre se cerne gramezi peste noi. (S.I., 31);
v a doborî în sa te dobor din cer gramada (S.I.,62);
v a se pierde în pierzându-se cenuse în zarea aramie (S.I. 242)
v a se roti în Lastunii se-ntorc sa ma vada …
Rotindu-se stol (S. III, 274)
Substantivul devenit adverb modal are, majoritatea constructiilor, forma de singular nearticulat. Rar, si numai anumite cuvinte, sunt (sau pot fi) folosite si cu forma de plural, fireste tot nearticulat. Cazul lui siroi – siroaie în a curge siroi (sau siroaie) este cel mai cunoscut. S-ar mai putea adauga roi – roiuri, în Veni-vor, roiuri, altii dupa tine, la Vlahuta.
La Arghezi apar cu forma de plural alte substantive:
v gramezi în cenusa … se cerne gramezi,
v ciucuri în Peste casa o broboada
A cazut ciucuri, gramada (S. II, 53)
În acest ultim caz substantivul la plural sugereaza forma broboadei din care nu se mai vad decât ciucurii. El este urmat de altul, la singular, gramada, menit sa sublinieze , cum apar ciucurii” care se mai vad în broboada. În alta parte se repeta acelasi substantiv.
,,Casa noastra ca o moara,
Face zeama de secara
si tarâte de zapada,
Valvârtej, gramezi – gramada” (S. III, 59)
si aici este aceeasi relatie de explicitare (de tip apozitiv) a apartenentei pe care o dobândeste forma. Expresivitatea rezulta din repetitie si nu poate fi ignorat sensul de ,, mult” asociat cu cel de ,, unul peste altul”.
Dar ceea ce foloseste poetul cu precadere este posibilitatea derivarii metaforice prin atragerea altor termeni în constructia tip. În mod obisnuit se spune ca ceva ars se face scrum, iar ideea de disparitie si împrastiere este redata prin expresiile a se face praf (sau pulbere) sau praf si pulbere. În versurile argheziene cele doua expresii se contopesc în metafora se pierde în cenusa:
Un vultur se aprinse în vazduh ca o faclie
si trase-n bolti beteala de flacari învârtita,
Pierzându-se cenuse. (S. I, 242)
Aici si verbul a se pierde, fata de a arde sau a se face este mult mai expresiv (vezi si sensul ,,a se risipi”, ,, a se irosi”, precum si expresia a i se pierde urma, care are în unele contexte si sensul de ,,a disparea”)
Daca cenusa face parte din sfera semantica a traditionalelor scrum, praf, pulbere, iar metafora creata are calitatea de a fi mai expresiva, în alte situatii, acceptând ca reprezentative informatiile lexicografice de care dispunem, s-ar parea ca Arghezi foloseste termeni cu totul noi, nemaifolositi pâna la el în asemenea constructii. Pentru redarea vitezei de deplasare se foloseste de obicei constructia a trece glont (sau sageata). Scriitorii au mai spus si vine goana (Blaga, P 48) sau venea naluca, (Sadoveanu, O. I, 65), de exemplu. Comparatia cunoscuta apare si la Arghezi (Ca glontul m-as repezi deodata. S.V. 161), dar viteza mare de deplasare este redata, în proza, prin comparatie cu viteza razei de lumina:
si zbor acum repede ca raza. (S. VI, 182)
Aceasta din urma devine în versuri sa treaca raza:
,, Eu sunt acel pe care l-am visat,
L-am cautat si-am vrut sa-l nascocesc,
Ca prin gunoiul meu cel omenesc
Sa treaca raza, ager si curat.” (S. I, 143)
si aici raza sugereaza viteza de deplasare, prin alaturarea de verbul a trece si prin determinantul ager, dar ideea principala este aceea de ,, puritate”, înmanunchere a calitatilor morale. Contextul ne impune aceasta dubla descifrare a semnificatiei(,,iuteala” si ,, puritate”) atât prin opozitia creata cu ,,gunoiul meu cel omenesc” cât si prin determinantul curat. Termenul raza formeaza el însusi o metafora. Procedeul nu este singular în poezia lui Arghezi. Am selectat din Spuza fierbinte:
,,Limba mi-i ca piatra de ascutit coasa.
S-au lasat pe mine paretii, bîrnele, si toata casa
Se strînge cosciug.” (S. II, 232)
Nici aici nu se realizeaza o simpla comparatie si, în nici un caz, cu sensul concret, de nominativ al lui cosciug. Metafora din se strînge cosciug nu este de acelasi tip cuse strânge gluga (S.II, 116) sau se strânge ghem de exemplu, în care importanta este forma obiectului. Sensul lui cosciug se abstractizeaza, cuvântul devenind simbol al ,,mortii spirituale”.
si un exemplu din poezia Urare:
,,Buna paza,
Scaparata dintr-o stea,
Preacurata-i alba raza
Casei candela sa-i stea” (S. II, 26)
Încarcatura semantica pe care o dobândeste aici cuvântul candela este aceea de ,, paza a puritatii morale”, ceea ce trimite la acelasi registru abstract ca si metafora cosciug ,,moarte spirituala”
Se cuvine sa remarcam, în constructia metaforelor amintite mai sus, ca termenul metaforizat apartine sferei semantice a obiectelor fizice concrete, iar conversiunea metaforica se aplica tot concretului fizic, pe care îl transforma în simbol al unor idei abstracte: ,,puritate”, ,,moarte spirituala”, ,,aparator al valorilor morale”.
Se poate considera ca folosirea acestei constructii, preluata din limbajul popular, constituie o particularitate a stilului arghezian atât prin frecventa ei în versuri (mult mai putin în proza), cât si prin amplificarea modelului sintactic (îmbinarile de tip apozitiv) si, mai ales, prin atragerea altor termeni în structura ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu